Stiu, imi veti spune ca sunt nebuna. Pe vremurile astea, cand nu mai misca nimic, tu te-ai gandit sa coordonezi un santier?
Da, mi-am deschis santier si nu mi-e frica deloc sa ma murdaresc. E santierul meu si fac ce vreau cu el. Pentru ca nu deranjez nici un vecin, pentru ca lucrez silentios si nu prea, pentru ca e santierul operational din sufletul meu. Mi-am angajat cei mai buni oameni: mi-am luat un anestezist, un medic dentist, mi-am luat o femeie de serviciu si mi-am luat un contabil. Mai am nevoie de cineva? Vad pe parcurs.
Pe anestezist il voi folosi ca sa micsorez daunele. Adica, atunci cand o sa doara, sa nu urlu chiar in gura mare, ca ma iau astia de inca ma mai tin de sanatoasa, nebuna iar. Dentistul imi pare potrivit pentru lucrarile de pe santierul meu - astia au munca grea: sapa in adancuri, se mai si stropesc uneori, si au multa rabdare. E lesne de inteles de ce imi trebuie femeia de serviciu, mai greu de priceput e de ce am ales o doamna. Poate pentru ca nu am incredere ca barbatii ar face curat ca si cum le-ar veni soacra in vizita. Contabilul este cel care se ocupa de facturi si care cantareste si limiteaza cheltuielile. De exemplu: ai investit atat de mult in persoana X? Ai pus si incredere, si cinste, si iubire, si speranta si respect si aia te-a vandut la primul colt pe doi bani gauriti? Tz tz tz, e bine de stiut ca astfel de investitii sunt paguboase!
Am sa imi fac un plan de lucru. Trebuie sa trec in fiecare zi pe santierul meu, pentru a supraveghea lucrarile. Am uitat sa va spun, dar angajatii sunt romani. Cu exceptia contabilului. Asta e de pe alta planeta.
Imi pun mainile in san si ma uit la cat e de munca: sunt cateva gropi pline cu lacrimi. Vad ridicate cateva constructii dar toate sunt inca la stadiul de fundatie. Am langa ele toate materialele si culmea este ca nu am nevoie de muncitori. Doar sunt casele mele si eu stiu cel mai bine cum vreau sa arate. Si cum spuneam, nu mi-e frica sa ma murdaresc. Mai vad hartii aruncate care n-au ce cauta aici. Vad o scrisoare de iubire, vad una de iertare si vad una de amenintare. O iau pe aia cu iertarea si restul arunc.
„Mainile in san” nu e cea mai fericita abordare, imi spune femeia de serviciu si da sa ia cele doua hartii mizerie. Ii spun totusi sa le lase. Presimt ca la noapte o sa fie frig si trebuie sa am si eu ceva care sa imi tina de cald, nu?
Sa pun sau sa nu pun un bec? Sa imi fie frica de hoti? De fapt, ce-ar putea sa-mi fure? Ustensilele sunt doar pentru folosita mea, materialele la fel. Ar putea sa il fure pe contabil, ca e al dracului de bun. Dar l-am cazat la un hotel de 5 stele si acum doarme in camera cu Frank Zappa, omul meu de incredere.
Ce naiba, hai ca-mi place. Vreti sa va tin la curent cu ce se intampla in santierul asta? Maine pozez gropile, si chem vidanja. Am nevoie sa vad „inainte si dupa”. Ce mai am de facut maine? Cred ca dentistul o sa vina maine la lucru. Imi pare rau, dar aici nu exista sambete, duminici ori sarbatori legale. Va fi o singura sarbatoare, si aia o sa se intample la un moment dat. Nedeterminat in timp. Am plecat la schite.

Nu mai pot. Gata. Am prea multe urme. Si nici macar nu mai pot sa ma ridic de jos. Doar ma intorc, pentru ca nu le mai suport direct in fata. Asta mi-ai facut tu mie. Eu am fost crescuta pentru dragoste, pentru imbratisare, nu pentru tine. Dar uite ca am fost prinsa in furtuna si acum doar vantul imi mai da sperante. Nici macar nu mai aud ce spui. Nici macar nu ma mai doare, de fapt. Si cu toate astea, tu continui sa lovesti. Asa, ca intr-un mort de care iti este frica inca. Frica pentru ca se va ridica si va spune lumii cine esti.

Dar ma mantuiesc. Dau voce glasului din mine. Si cu putere nemarginita, ma ridic. Pana la urma, doar doare, nu m-ai omorat. Stiu, te-ai fi gandit ca n-o sa fiu in stare sa ma ridic, asa-i? Ca o sa imi fie asa de dor de tine incat voi ramane acolo, la pamant.
Iert pentru ca stiu ca doar asa o sa ma vindec mai repede. Ia uite, prima raza de soare. Cine ar fi crezut, pe furtuna asta. Sa spun ca vad si cerul senin? Sau risc sa te ingenunchez eu pe tine acum? Daca as vrea sa fac asta, ti-as spune ca vine avalansa. Las pe altcineva acum sa iti rosteasca numele. Eu deja ti l-am uitat.
Sunt condusa de foc si apa. Si de o pasare. Stii ca ai pierdut, nu?

Nu ma aplaudati inca, pentru ca nu stiti ce am de zis. Imi pregatesc cuvintele. Incerc sa patrund in sufletul fiecaruia dintre voi. Aceleasi cuvinte pentru deloc aceleasi suflete. Dar ceva uneste.
Primele vocale si consoane, amestecate, si totusi alcatuind o muzica. Un pian imaginar si o tigara reala. Un reflector si o floare. Nu pierde esentialul. Floarea se va usca. Nu pierde esentialul. Daca ma tii in brate, eu n-am sa mor niciodata. Bratele tale sunt vii si ma cuprind. Si cuprind tot. Ma mai aude cineva, sau ati inceput sa va strangeti in brate? Vad ca ati fost atenti.
Chiar asa, ma mai aude cineva?
De fapt, doar tu mai contezi.
Ma lepad de gunoaie, ma lepad de mirosuri, ma lepad de inchisori, ma lepad de intunerice. Cresc, si mai ales cresc in bratele tale. Tu, ala care mi-ai spus tot timpul ca te ridic de unde esti.
Uite unde era desertul si uite ce aproape era izvorul. Eu pot sa plang si pot sa fiu izvor. Daca tu imi dai sarutul pot sa devin si desert. Pot sa fiu ce vreau sa fiu, cu tine. Asa ca aleg sa nu fiu nimic.

Daca ar fi sa ma transform, mi-ar placea sa fiu o planta. Dar pe care tu sa o ingrijesti.

Plangi?
Nu, zambesc. Pentru ca nu am uitat de inima mea. Si te sfatuiesc si pe tine sa faci la fel. Acum as merge la o terasa pentru niste peste prajit cu mujdei.
Si o bere rece.
Dar cum terasele sunt inchise, hai sa luam taxiul si sa mergem acasa…dar ma lasa pe mine intai in Militari, da?
O sa incerc sa nu uit, in lumea asta rece. Ok bine, fie.
Asa, imi plac oamenii intelepti.

L-am sunat pe taximetrist, si a spus ca dupa ce te lasa pe tine, mergem de nebuni catre nicaieri, asa cum stie ca imi place mie. Daca vrei, poti sa vii si tu, ca nu ne deranjeaza.Tragem o fuga si pe la Lenuta, la manastire.
Ok, o sa fiu cuminte, nu trag parturi.
Si apoi ne oprim la un bar satesc, unde ne umplem incaltarile de praf. Si dupa aia mergem putin pe deal, si ne asezam cu fata la cer si ne apucam sa numaram stelele.
Si ascultam greierii.
Cine adoarme primul, ala o sa faca maine cinste cu traseul.
Da, ascultam greierii si ne minunam cat de mici suntem. Mai mici decat greierii. Si un joint, asa, ca sa iasa numaratul mai bine.
Da da.
Si pentru ca probabil taximetristul o sa adoarma primul, el o sa ne duca maine la munte.
O sa fumam odata un joint in 2 Mai.
In 2 Mai e foarte misto, e locul meu ala. Nu Vama Veche.

Hai ca deja am iesit din Bucuresti. Pe autostrada Bucuresti – Pitesti. Ne indreptam spre Lenuta. Ce pute asa, ai tras cumva un part?
Da.
Ma gandeam eu. Facem pauza sa aerisim masina.

Hai ca am pornit-o din loc. Sa nu te mai partai, ca intarziem
Cu viteza. Ok.
Mai e putin si ajungem la Lenuta. Normal, taximetristul asta d-aia l-am ales - ca merge doar cu viteza! Bai, am ajuns…incredibil, ce cer plin de stele…ia uiteeeeeeeeeeeeeeee, o stea cazatoare. Lenuta stia ca venim, dar celelalte calugarite si preotul inca dorm, pana la 4.

Ne duce in bucatarie si atarna lampa de usa.
Deschide usa din lemn care scartaie.
Ne intreaba daca ne este foame
Si tu, si eu, spunem da. Taximetristul vrea doar un pat. Lenuta ne da, asa, pe fuga, sa ne ostoim foamea, niste branza si ceapa rosie. Si un ardei gras pe care ne batem. Lenuta se uita la noi si ne intreaba de cand nu am mai mancat. Noua ni se face brusc rusine si spunem ca ne-am saturat. Ca niciodata, ne facem cruce dupa masa si multumim pentru ca am ajuns sanatosi. Taximetristul deja sforaie. Lenuta si cu mine am mai sta la taclale, dar ceva in atmosfera s-a imputit iar.
Nu e de la mine!
Aici, iertarea e la ea acasa, asa ca zambim cu intelegere.
Indiferent cine a comis-o, este iertat.
E de la taximetrist.
Exact!

Ne conduce in chilia unde vom imparti un pat mic. Eu cer sa ma spal pe dinti si pe picioare, tu intrebi de toaleta. Lenuta zambeste si ne intreaba pe amandoua: ati apucat sa numarati stelele? Si noi ii raspundem: nu. Si iata ca am aflat si unde va fi toaleta. Lenuta isi cere iertare, ca maine, adica azi trebuie sa se trezeasca devreme si se retrage. Noi, spalate si duse la numarat de stele, ne asezam in pat.Si ne gandim: ia uite frate, am fost la concert in Vama, acum suntem la manastire si maine, cine stie unde vom ajunge? Sforaitul taximetristului ne face sa chicotim in soapta. De fapt, eu nu ma pot abtine si rad din toata inima.
Spunem o rugaciune si ne culcam.
Taximetristul se intoarce pe partea cealalta.
Eu mai fumez un joint, tu deja esti la rugaciune si ne invelim cu patura.

Ai, n-ai ce face, mereu esti cu ochii in gradina altuia. Cand n-ai ce face, adica nu ai vreo preocupare, sa zicem ca devin mai indulgenta. Te las sa te holbezi, iti dau ponturi pentru o recolta reusita, si te invit si la masa, daca vrei. Doar sa ai bune maniere si sa nu ragai.
Si nu e nevoie sa imi zici sarumana pentru masa. Masa ramane la mine. Cand insa viata ta aer un tel, unul cat de mic, chiar si unul meschin, cum ar fi sa iti hranesti sufletul cu nefericirea celorlati, atunci se schimba treaba. Pun frana si trag pe dreapta. Te trag de maneca si te intreb: tu n-ai ma o viata? Ai, iti spun eu.
Vrei sa te sun sa iti povestesc cum e? Te-as suna, dar nu mai inregistra convorbirile, ca mai tarziu sa mi le arunci in fata. Eu nu sunt guru, sunt buna doar sa imi conduc viata mea. Bine, rau, a mea e. Si daca dau cu oistea-n gard, eu ma frec la noada.

Stiti care este cel mai bun pepene? Hai ca va spun eu: ala luat pe datorie! Spre deosebire de pepenele furat, la cel pe datorie nu dezvolti vreun sentiment de vinovatie, pentru ca stii ca, la un moment dat, vei plati pentru marfa.

De asemenea, de la troc incoace, nici un muritor n-a mai simtit bucuria de-a lua un lucru, cu exceptia darurilor, caruia sa nu ii plateasca un pret, de orice fel. Adica: ti-am dat mere, da-mi si tu pere. Si tot asa. Stiti cat de placut este sa iti cantareasca pepenele, sa iti spuna cat costa, sa ti-l puna in sacosa si tu sa pui coada la spinare? Foarte placut.
Iata, oameni buni, am in punga un pepene de 70 de mii pe care inca n-am dat nici un ban. Inca. Daca esti norocos si nimeresti un comerciant care sa iti vada sufletul si pe care sa il incalzesti cu zambetul, s-ar putea sa te alegi si cu o urare mai neobisnuita: “Ia sa veniti sa luati pe datorie cand vreti, ca eu v-am observat, imi sunteti simpatica si am incredere”. Asta cu “imi sunteti simpatica” m-a pus pe ganduri. Imi venea sa intreb: va plac esarfele mele? Cerceii mei? Va place cum alerg uneori spre metrou? V-am zambit eu vreodata si nu mai tin minte? Dar imi dau seama ca n-are rost sa pun astfel de intrebari: ii sunt simpatica si gata.

Povestea cu increderea e repetitiva. Am prieteni, sau ce-or fi ei, de la care, in decursul anilor, am imprumutat bani. Uneori sumele nu erau insignifiante. Si ei spuneau acelasi lucru: “daca era altcineva, nu il imprumutam, dar in tine am incredere”. Iarasi un lucru de pus in cutiuta cu mistere.

Pepenele este ca si omul. Iar eu, va jur, nimeresc numai pepeni dulci ca mierea.

Cand l-am vazut prima oara, statea pe marginea drumului si arunca cu pietre in papagali. Nu intentiona sa-i loveasca, dar ii placea sa-i vada cum se agita de pe-o ramura pe alta, si cum parca le-ar placea si lor sa aiba o replica asemanatoare.
M-a vazut, s-a ridicat si m-a luat de mana. Am plecat de acolo, spre usurarea pasarilor colorate. Avea o geaca de motociclist si parul lasat in voie sa creasca. Mi-a dat binete din priviri si drumul la mana doar cand am intrat in librarie. Mi-a spus sa il astept putin. Parea ca se cunoaste cu vanzatoarea. O vad cu merge in depozit si ii aduce o carte. Ceva despre viata zilnica a unui trib ce traieste izolat si care de curand a fost descoperit de o echipa de antropologi.
Fericit, plateste, ia cartea, ma ia din nou de mana si mergem la patinoar. Dar eu nu stiu sa patinez. Nu-i nimic, imi zambeste relaxat, a venit vremea sa inveti.

Tic tac, iar incepe sa ploua. Tic tac. Pamantul se iubise prea mult in ultimele zile cu ploaia. Devenise chiar un pic dependent de ea. Minut dupa minut, dupa plecarea ei, mai pastra, cu frica si frig, amintirea ei. Stia ca ce-i daduse ea nu ii mai poate nimeni altcineva darui. O chema sa vina mai aproape. Din ce in ce mai aproape. Si ea, auzind chemarea, s-a gandit ca n-ar fi rau sa ii spuna adevarul. Intai preludiul. Copacii au inceput sa isi miste frunzele. Tic tac. Si putin si-au miscat si puternicele radacini. Pamantul si ploaia incep iar sa vorbeasca aceeasi limba. Nu mai putem face nimic. Tic tac. Astept sa treaca totul. Ma uit la pamant. Se simte dezlegat. Ploaia a plecat, asa cum face de fiecare data. Niciodata nu ii spune cand va mai veni. Sau daca se va intoarce vreodata. Dar el a ales sa traiasca cu incertitudinea asta. Acum, dupa ce s-a consumat totul, intunericul poate sa vina. Tic tac.

Ar fi inutil sa iti spun cat timp a trecut de cand te astept. Pana la urma, nici nu ar trebui sa te intereseze pe tine, pana la urma, eu eram aia ce credeam in miracole. Nu vreau sa imi raspunzi, vreau doar sa imi pui intrebari, nimic nu imi place mai mult decat sa ma intrebi iar eu sa ma gandesc. Sa gandesc repede. Din ce in ce mai repede.
Cand voi fi gata, promit ca vom porni pe acelasi drum. Pana atunci, ai rabdare. Ca sa ma cunosti mai bine, poti incepe prin a-mi rosti numele, intai ca pe o lectie la scoala, apoi ca pe o poezie, si mai apoi ca pe o rugaciune. Cand vei spune si ultimul amin eu am sa fiu langa tine, gata sa imi las mana intr-a ta.

Ma intind in iarba si ma uit la stele. Nu mai vad nici o cicatrice, doar degetele de la picioare. Am niste pietre in stomac, deci inca nu pot pleca. Daca m-ai vedea asa, probabil ca ai vrea sa facem o pauza. Dar noroc cu verdele asta care se imbiba pe hainele mele. Il mirosi si iti trece. Daca vine furtuna o sa zbor odata cu vantul.
Iau toate cuvintele si toate zambetele si ti le dau tie, asta ca sa nu mai spui niciodata ca esti trist. Si nici ca nu stii ce sa mai spui. Asa, dezbracata, ma indrept spre bratele tale si sunt uimita. Cat de calma pot sa fiu. Te astept si tu ar trebui sa stii mai bine decat oricine asta. Astept miracolul ala care o sa ma zdruncine precum in cutremur de 100 de grade pe scara vietii. Poti sa vii si mai aproape, cu singura conditie sa nu urli. Cu cat te apropii mai mult, cu atat vocea ta sa fie mai blanda. Pana ajunge o soapta, pana ajunge un sunet, pana nu mai ajunge. Nu de vocea ta am eu nevoie acum. Si nici de cuvintele tale. Doar de gura si tacerea ta.