Te nasti. Ca nu te intreaba nimeni daca vrei asta, e alta poveste. Cresti. Cand erai mic, mama iti dadea jucaria si te invata sa o imparti cu altii. Asa ai invatat ca nimic nu e al tau si ca poti avea orice. Doar sa stii sa imparti. Ai crescut. Prost ai crescut. Pentru ca sufletul nu este o jucarie pe care sa o imparti. Dar mama a uitat sa te invete lectia asta.
Ca o japoneza proaspata e inima asta. Pe drum, te intalnesti cu un calator. “Nu aveti ceva de mancare, ca tare mi-e sete”. Si imparti din japoneza ta. Omul, umflat si satul, ragaie si zambeste idiot.
“Mama, unde esti sa imi dai din japoneza ta”?

Te invarti in lumea conceptelor. Ai aflat de curaj, dar iti este frica de intuneric. Stii ceva despre libertate, dar nici macar un gand cinstit nu ai curaj sa il eliberezi. Ai auzit ceva de prietenie…si ai zis sa incerci, ca nu strica.
Intre timp, japoneza hacuita s-a refacut miraculos. I-a ramas doar o imperfectiune. Si asta o face sa fie si mai si.
Calatorului i s-a facut insa foame din nou. Cum stie ca nu se mai poate intoarce la tine, musca din altii.

Dimineata cu soare si ninsoare. Mi-am amintit ca azi e sfarsitul lumii. Sau nu e azi?
Imi pun castile dar nu se aude nici un sunet. E doar un pretext.
Am crescut putin asa ca ies printre oameni. Ma lovesc si ma las lovita. Se sterg de mine si ma imping. Nu ripostez si merg mai departe. Nu mai sunt atat de importanta. Oamenii aproape ca nici nu ma mai vad. Sunt recunoscuta doar de cei asemeni mie. „Ti-e frica de sfarsitul lumii?” Ce intrebare. Ii raspund, asa, intr-o doara: „Bai, mie cateodata mi-e o frica de moarte de viata asta.”
Sunt aproape invizibila. Mai am doar ochii deschisi. Ii inchid si pe astia. Gata, acum pot sa vad tot!

A fost una din lozincile zilei. Asa cum e si stirea zilei sau imaginea zilei. Buna, cu dubla semnificatie. Dar nu asta s-a scandat cel mai des. “Jos Basescu” a avut cel mai mult succes, desi mi-ar fi placut s-o aud mai mult pe alta: “Unitate”. Dar asa cum spuneau cativa manifestanti, pe asta nu numai ca ne e greu s-o rostim, dar ne e si mai greu s-o infaptuim.
Am ales sa merg la mars pentru ca astfel am simtit ca tata se alatura manifestantilor. Insa pe el l-am lasat departe de lumea asta, l-am lasat sa managerieze pensia taiata cu mai mult de 50%, pentru 31 de zile si doi oameni. Am zis ca macar atat pot sa fac pentru el. In RATB-ul ce ma ducea spre Piata G. Enescu, i-am auzit. “Tu ai mai vorbit si cu alti colegi?” “Nu, dar sunt sigur ca ne vom regasi, n-o sa-i lase constiinta sa nu vina”. Si-au venit. Nu stiam la ce sa ma astept, nu aveam nici o cifra prognozata, dar i-am auzit din nou: “Nu credeam ca vom fi asa de multi”. Neincredere si bucurie.

Este primul miting, mars, manifestatie la care particip, dupa revolutia din 1989. Nu mi-am imaginat ce putere, ce energie, poate declansa o multime. “Crezi ca suntem suficienti sa mai facem o revolutie?”
Pornire la timp, marsaluire ordonata. Ministerul de Interne, Cercul Militar, Politia Capitalei, Palatul Parlamentului, Senat, platoul din fata Academiei Militare. Pe traseu, oameni iesiti la ferestre. Aplaudau, incurajau si strigau chemarile multimii. In fata uneia din intrarile/iesirile Palatului Parlamentului, seful Jandarmeriei Romane. Cu mustata pe oala si cu un zambet chirurgical pe fata. In stanga mea, un jandarm il vede si scuipa.
Multimea se opreste. Punct final. “As vrea sa incepem cu un moment de reculegere. Tocmai am aflat despre moartea unui alt subofiter roman. De-acum numarul victimelor se ridica la 7.”

Cand vrei sa te simti bine iti imaginezi ca esti asezata pe teava unui tun. Fara sa ai ragaz sa te dezmeticesti, esti proiectata, asa, semicracanata, pe fata unui negru. Atunci incepi putin sa te ingrijorezi. Nu ai nici un prezervativ la tine iar negrul, conform unei logici neghioabe, nici n-a auzit de-asta. Pentru ca daca ar fi fost astfel, populatia Africii n-ar mai fi reprezentat acum o prioritate pentru ONU, UNESCO ori Save the Children.

Ihi, da, da. Cand mintea ta cauta raspunsuri, du-te mai bine la culcare. Daca nu te simti in siguranta, urca pe un munte si priveste prapastia din fata ta. Si daca mai ai si un vanticel in spate, iti garantez ca inveti si mai repede. Nu astepta ziua de maine, pentru ca “maine” nu este decat un cuvant.
Sunt dupa 2 sticle de vin si trebuie sa ai certitudinea ca asta este o adevarata confesiune. Mai ales ca de obicei nu beau. Incerc sa ma misc, dar mai bine pun un stop. Pe ganduri, pe lume, pe tine. Si te vad asa, cum stai in fata mea si astepti sa iti spun ceva inteligent. Sau macar dragut. Ei bine, n-o sa capeti asta de la mine. O sa iti spun sa mergi mai departe. Tu o sa te simti responsabil. La dracu, mi-am cumparat vinul din banii mei!
De ce mi-a fost cel mai frica, evident, n-am scapat. Cu tot zambetul tau cuceritor si contagios, cu toata bunatatea ta revarsanda, pana la urma mi-am dat seama ca nu pot sa mint si am spus, intai incet, doar intr-un coltisor al mintii mele, apoi intr-o bucatica de inima, apoi am simtit asta cu tot corpul si la un moment dat am zbierat din toate cele: “Esti inca unul la fel”. Tu te-ai uitat tampit la mine, adica avand o fata de neinteles, ca tampit nu ti-a dat niciodata mama voie sa fii si mi-ai spus, ca si cand ai fost prins chiulind de la ora de dirigentie: “Tu nu ma cunosti”. Ihi, da, da.
Tu ai fost vreodata furios? Atat de furios incat sa respiri miros de sange, sa iti iasa lichidul asta prin vene si artere, sa simti ca iti cresc colti de varcolac si traiesti intr-o permanenta luna plina? Nu, tu n-ai simtit asta pana acum. Ai fost bun, ai fost cinstit, ai fost cuceritor, ai fost amabil, ai incercat sa iubesti, ai planuit viitoruri, ai inventat sau sters trecuturi, n-ai imbracat niciodata aceeasi camasa de doua ori fara s-o fi bagat la masina de spalat, n-ai transpirat decat din pricina caldurii si nu ti-a fost frig decat atunci cand te-ai lasat pacalit de vreme. Ai fi fost cel mai bun dintre toti de pana acum. Dar ai picat testul. Atat de simplu ar fi fost. Pe cat de mult te-ai laudat ca iti place aventura si imprevizibilul, pe-atat de fricos te-ai dovedit. Si asta pentru ca, atunci cand ti-am aratat luna, in ochii tai au explodat cateva firisoare rosii, mainile ti s-au albit iar omusorul ti s-a impiedicat in gat. Degeaba pretinzi ca esti facut din lumina, in tine zace un ditamai intunericul.

Afara e frig si parca a si nins putin. Pentru ca nu suport vremea asta, imi imaginez caldura unei zile de vara. Transpiratie, lichide multe, dungi de bronz si seri cu greieri. Dar nu are sens sa ma mint. FRIGUL e acolo si la un moment dat va trebui sa il infrunt. Asa e si cu starile sufletesti. Daca n-ai avut o zi prea buna, incearca sa faci ceva care-ti da bucurie. Insa nu. De data asta nu vreau sa alung starea, nu vreau sa o momesc cu altceva. Nu imi place sa pacalesc. Si apoi, starile mai putin bune duc intotdeauna la ceva cu adevarat bun. Fie si macar atunci cand te anunta ca se termina. Sau cand te iau prin surprindere cu asta.
Starea de mai putin bine de acum nici macar nu se datoreaza unui eveniment sau personaj real, din partea constienta si palpabila a vietii. S-ar putea deci sa vina de mai departe. Din adancuri. S-au tulburat apele. Sa vedem ce scot la suprafata. O astfel de stare nu trebuie nici macar degustata, ci bauta pana la ultima picatura. Ca un medicament. PENTRU CA DOAR ASA ISI VA FACE EFECTUL.
Cum e, amar? Este. Este amar precum stricaciunea unui mar. Da’ acra, acra e? Este. Ca o transpiratie, ca un ungher neluminat. Sarata putin? Este si asa, ca lacrima ce a sters cuvantul ce nu si-a mai gasit loc aici. Ei, daca ar fi si putin dulce…dulce precum curcubeul dupa ploaie, precum primii pasi ai unui pacient recuperat dupa o boala grea, precum dimineata ce vine dupa intunericul de care uneori ne este frica. Dar fara teama, boala, ploaie, am mai sti noi oare gustul curcubeului?

Ai observat ca uneori soarele e asa puternic de iti violeaza orice urma de vaz? Si totusi, nu te superi pe el. Ba dimpotriva, mijesti ochii si mai mult si te gandesti ca strada ta e varatica rau. Alteori numeri zilele: alaltaieri n-a fost soare, ieri n-a fost soare. Azi de ce-ar aparea, nemernicul?
Daca incepi sa o iei personal, nu-i de bine. Pana la urma, soarelui prea putin ii pasa de injuraturile tale. Investesti energie in nervi si injuratura, cand de fapt, lucrurile stau simple like that: nu e soare. Nu vezi ba ca nu e soare? Dar totul e un schimb. Soare si nor, zi si noapte, ras si plans, muci si sirop de tuse. Desi nici siropul de tuse nu e rau. Gusta omule din calitatea momentului, nu te uita si nu te stramba. Sau mai bine uita-te, ca s-ar putea sa mai vrei si alta data.

Nu e aroganta, e chiar un interviu ca lumea. Radu Almasan. Bosquito.

Azi am rostit pentru prima oara, dupa multe, prea multe zile, “mi-e frig”. Si tot astazi, pe seara, voi inchide fereastra pe timpul noptii. Bine ai venit, scumpa doamna toamna!

Sunt un paradox. Imi plac lucrurile noi. Dar nu imi plac lucrurile noi care le inlocuiesc pe cele vechi.